Poezii de Dumitru Matcovschi!

Două toamne

Un bătrân şi o bătrână
trec pe-alee cătinel.
Ea cu-n trandafir în mână,
cu o crizantema el.
Parcă vin dintr-o baladă,
parca vin dintr-un colind.
Ea cu părul de zăpadă,
el cu părul de argint.
Cad încet, ca nişte gânduri,
coapte, frunzele de tei,
cum cădeau şi-n alte rânduri,
când ei nu erau bunei.
Uite banca lor cea veche,
care-i ştie fericiţi,
iar pe banca o pereche
tânără de-ndragostiţi.
Ochii fetei de scânteie
şi-ai baiatului la fel;
şi trec iară pe alee
o bunică şi-un bunel
Două toamne, iată-le,
într-un dor legatele:
două sfinte lebede
pe o apa repede.

 Dragostea poetului

Poetul a iubit şi-a pătimit.
Ca un copil poetul a iubit.
Femeie preafrumoasă a iubit.
Şi-a pătimit, şi-n patimi a trăit,
dar patimile nu l-au biruit
de-aceea că poetul a iubit:
ca un poet, ca cel mai demn poet,
cu-o inimă ce nu-ncăpea în piept,
cu dor mistuitor, coborâtor
din spaţii ameţite greu de zbor,
din lumi ce nu există pe pământ.
Poetul a iubit şi a fost sfânt.
Dar ea, iubita, oare l-a iubit?
Dar ea, iubita, oare-a pătimit?
Dar ea, iubita, nu l-a înşelat,
nu l-a minţit, femeie, cu-n oftat?
Ci ea, iubita, n-a fost umbra lui,
a Marelui, a Zburătorului:
ea n-a venit din haos, dar din rost,
ea nu a fost mai mult decât a fost,
ea a ravnit o casă şi un pat
şi-n casa ceea, tânar, un bărbat
şi nu un zeu, şi nu un Demiurg,
bărbat cu braţe grele de amurg.
Poetul a iubit. Iubirea lui
a fost iubirea verde-a codrului,
a fost iubirea plaiului matern,
iubirea unui geniu etern
al graiului, ce sfânt e pentru toti:
părinti, copii, nepoţi şi strănepoţi;
a fost iubirea neamului intreg,
pe care astăzi voi s-o înţeleg
şi-o înţeleg, şi nu-nţeleg nimic:
până la ea nu ştiu să mă ridic,
ci ea rămâne totuşi un mister,
să ardă cu Luceafărul din cer.
Tu, Veronica, nu mai plange, nu,
ca nu eşti vinovată numai tu.
Şi poate nu e nimeni vinovat:
Poetul a iubit cum i-a fost dat:
ca un poet Poetul a iubit
femeia ce din mit a răsărit.
Stai lângă el, icoană scumpă fii,
cu dorul tău de casă şi copii,
şi nu te stinge, nu te ofili:
chiar dacă vrei, tu nu mai poţi muri,
pentru că el, Poetul, te-a iubit.
El tot ce a iubit a-nveşnicit!

Rugăciune

Primăvara-vara, vara-primăvara,
plânge o femeie, cântă o vioară
Roşu tot amurgul, parca-ar fi de sânge.
Şi vioara cântă, şi femeia plânge
Rug de taină arde, arde şi nu arde.
Călătoare umbre se întorc din soarte.
Noaptea ca o vamă, din ţărâne creşte.
Ca un ochi de buhă luna gălbeneşte.
Bântuie departe, bântuie furtuna:
scapără şi tună, scapără şi tună
Şi nici vânt adie, şi nici stea nu cade.
Şi femeia plânge una pentru toate.
Cine e femeia? Şi de unde vine?
O cunoaşte cine? O-nţelege cine?
Şi de ce nu plânge toata Mărgioara?
Şi de ce nu-şi frânge strunele Vioara?
Vântură, mărite Soare, negurile, norii,
să nu-şi plângă nici o mama pruncuşorii!
Pasăre din cer, coboară pe o ramurea
şi învaţă puişorii a cânta!