Pentru a câta oara am citit acest roman simțind aceleași emoții...
Cu toate că n-am trăit în perioada când în fiecare casă ardea câte o lampă de gaz în loc de lumină, când la cubul din sat se organizau dansuri și când sentimentele umane erau mai profunde, dar "frunzele de dor" ale lui Ion Druță au reușit să mă ducă imaginar în acele timpuri. Sunt timpurile tinereții părinților sau poate a bunicilor noștri.
E un roman despre o dragoste mare, dar neîmplinită dintre Ruxanda și Gheorge,
un roman despre prioada războiului, când unica alinare a sătenilor din Valea Răzeșilor era o fițuică de pe front, adusă de poștașul Mișa,
este un roman despre intelectulii de la sat, în care se vorbește despre încercarea Ruxandei de a împăca meseria de învățătoare și "mazărea de pe vârful dealului",
e un roman despre viața cotidiană de la țară, unde pământul reprezintă cea mai mare bogăție a lor.
Este un roman drag mie pe care îl recitesc de fiecare dată cu sufletul la gură...
E un roman despre locurile natale, despre oamenii dragi ..."Au rămas în urmă o căsuță cu destinul său trist, o gospodărie dezvelită în ajunul iernii, o femeie frântă de durere în mijlocul drumului cu mâinele ridicate spre cer și peste tot frunze galbene, frunze de jale, frunze de dor"...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu